Rockerii polonezi de la Riverside au de toate: zece ani de experienţă împliniţi chiar în această primăvară, versuri care merg de la poezie la discurs pur, idee, profunzime, instrumentişti de primă mână şi un vocal cu un timbru greu de uitat. La 8 mai vor putea fi ascultaţi în Capitală, în concert.
Luna mai înseamnă pentru trupă un amplu turneu european în cadrul căruia a treia escală va fi la Bucureşti. Concertul de la Kulturhaus a fost posibil prin implicarea Twin Arts şi a Institutului Polonez de la Bucureşti, care aniversează la rândul său zece ani de existenţă în România.
„Suntem în discuţii cu Riverside de doi ani de zile pentru un concert în România. . . Ne place mult muzica lor şi ne-am gândit că vom face o surpriză faină rockerilor români. A fost puţin dificil să ne sincronizăm, dar într-un final am reuşit. Ne-a surprins plăcut şi feedbackul mai mult decât pozitiv pe care oamenii îl au şi pentru trupa de deschidere, Tides From Nebula, ce par a avea destui fani în ţară”, ne-a declarat Dragoş Bâscă, event producer Twin Arts.
Piotr Grudzinski, unul dintre chitariştii de la Riverside, ne-a răspuns la câteva întrebări despre evoluţia acestei trupe spectaculoase.
• Care au fost începuturile Riverside?
Piotr Grudzinski: Începutul a fost accidental aş putea spune. Eu şi Piotr Kozieradzki (bateristul) ne-am întâlnit pentru prima dată la studioul Sercos din Varşovia. El înregistra cu trupa sa de death metal, Hate, iar eu înregistram cu trupa mea, Unnamed. Am descoperit că amândurora, pe lângă metal, ne mai plăcea şi Marillion şi că fiecare considera că ar fi cool ca într-o zi să cânte ceva similar. Mai aveam un prieten, pe Jacek, care cânta la clape, iar el a fost de acord să se implice. Jacek avea un studio şi o încăpere pentru repetiţii şi tot el l-a descoperit pe Mariusz Duda care cânta acolo cu o trupă, la un moment dat.
• După zece ani, este Riverside trupa pe care v-aţi imaginat-o la început?
Da, desigur. Trebuie să spun că tot ce s-a întâmplat de zece ani încoace este mai mult decât am sperat la începuturile acestui proiect.
• Când aţi fost conştienţi, pentru prima dată, de succesul trupei în Polonia şi apoi în Europa?
Ce înseamnă succes? E o întrebare dificilă. Am muncit mult ca să înregistrăm cântece cât mai bune şi am încercat să cântăm în cât mai multe spectacole posibil. Am riscat mult pentru că la început nu puteam şti ce urma să se întâmple în viitor. Nu prea ştiu cum s-a întâmplat, dar chiar de la început am avut o mulţime de oameni la show-urile noastre şi mai ales în marile oraşe precum Varşovia, Cracovia, Wroclaw ori Gdansk. La un moment dat aveam scoasă o singură înregistrare şi am cântat cu casa închisă două seri la clubul Progresja din Varşovia.
Au fost cam 600 de oameni. Este un succes? Cumva este. Prima ieşire din Polonia a fost la Prog Power Festival din Olanda, iar după spectacol am citit o mulţime de cronici bune şi oamenii ne-au spus că am fost una dintre cele mai bune trupe din festival. Şi acesta a fost pentru noi un succes.
• Sunteţi de acord cu eticheta de trupă de rock neoprogresiv sub care circulaţi?
Nu sunt responsabil pentru modul în care oamenii ne descriu muzica. Dar prefer să folosesc doar descrierea de trupă rock. Neoprogresiv mă face să mă gândesc la trupe al căror fan nu aş putea spune că sunt. Iar de zece ani cred că am ajuns să scăpăm de acest „neo”. Marillion a fost doar ceea ce ne-a adus împreună, dar există doar o Marillion şi cred că oamenii nu mai au nevoie de încă una.
• Titlurile şi atmosfera pieselor voastre sunt onirice, abisale. Cum ajungeţi să exploataţi zona asta?
Mariusz care este un adevărat povestitor şi cel care ne scrie textele şi el ar răspunde cel mai bine la întrebarea asta. I-am admirat mereu scrisul, este foarte talentat. Ceea ce mie îmi place cel mai mult sunt lucrurile ascunse din titlurile pieselor şi semnificaţia adâncă a versurilor. Mariusz alege temele în urma observaţiilor sale personale şi a experienţelor proprii. Se poate inspira dintr-o întâmplare, un film, o carte ori chiar un joc. Până acum el a scris versurile pe muzică, deci a ştiut cum sună şi ce emoţii ascunde. Cred că pe viitor ar trebui să inversăm asta (joc de cuvinte intraductibil în română: to reverse/Riverside – n.r.).
• De ce cântaţi în engleză?
Sunt două mari motive. Mai întâi, credem că engleza ne dă mai multă deschidere spre publicul din afara Poloniei. Apoi, engleza se potriveşte mai bine pe muzică, fiind o limbă mai melodioasă. De multe ori poloneza nu sună bine când este cântată.
• Ultimul vostru album, „Memories in my head”, este o sinteză a albumelor anterioare?
Obişnuim să închidem capitole. Am făcut asta printr-o trilogie şi am scos „Reality Dream”, iar acum închidem capitolul celor zece ani cu EP-ul „Voices in my head”. Am încercat să ne întorcem puţin la albumele noastre anterioare „OoM” şi „SLS”, am încercat să compunem piese mai melodioase, cu mai mult spaţiu.
• Cum vă pregătiţi pentru cele 12 concerte europene din mai?
Douăsprezece concerte, nu e rău deloc. De obicei călătorim cu două van-uri şi este obositor, dar de data asta vom avea un autocar, ceea ce va face drumul mai confortabil. Repetăm de patru ori pe săptămână, sperăm să facem nişte spectacole bune. Ne place să cântăm şi în concerte, dar şi în spaţii mai mici sau doar în studio. N-am mai fost într-un turneu de un an şi ne lipseşte, dar după o astfel de experienţă trebuie să începi să te gândeşti la ceva nou, începe să-ţi lipsească partea aceea de creaţie. Cam aşa stau lucrurile.
• Un concert memorabil, la care aţi participat?
Cred că un show cu adevărat memorabil a fost la Arrow Rock Festival, în Olanda.
A fost pentru prima dată când am cântat în faţa a douăsprezece mii de oameni, iar alte douăzeci de mii ne vedeau pe ecrane. A fost prima noastră ieşire în faţa unei audienţe de asemenea calibru şi a fost oarecum înfricoşător.
A fost pentru prima dată când am cântat în faţa a douăsprezece mii de oameni, iar alte douăzeci de mii ne vedeau pe ecrane. A fost prima noastră ieşire în faţa unei audienţe de asemenea calibru şi a fost oarecum înfricoşător.
• Ce muzică ascultaţi?
Fiecare dintre noi ascultă multă muzică. Avem câteva preferinţe comune, dar, în general, fiecare caută în altă direcţie. Ceea ce ne place tuturor este Pink Floyd. Cred că este cea mai bună trupă rock din câte au fost vreodată. Mie îmi plac Dead Can Dance, care pentru mine cel puţin sunt cei mai buni.
