Un interviu cu Dan Andrei Aldea - Partea I

1. De unde a aparut pasiunea ta pentru rock stiind ca ai avut o educatie "clasica" ?

Hm... Amintiri din copilarie de Ion Creanga: nu stiu altii cum sînt, dar eu eram copil, la Scoala de muzica, studiam vioara cu voiosie si credeam orbeste ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început sa-mi pun întrebari mai serioase despre muzica; întrebarea cea mai grava era daca muzica simfonica este viabila sau nu; daca reflecta ea viata, asa cum o vad eu în jur, sau este ceva ce apartine trecutului. Asa am auzit ca mai exista în jur si alte feluri de muzica, muzica rock fiind prima care se oferea comparatiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles si Stones, dar nu eram deloc impresionat. Punctul de "no return" a fost cînd am ascultat pentru prima data cîntecul "Don´t Bring Me Down", al grupului The Animals. Era ceva atît de urît, încît am ramas cu gura cascata si am decis: ceva atît de frumos n-am mai auzit vreodata, asta este muzica mea pe care doresc sa o fac de azi înainte. Tot ce a urmat, a fost consecventa logica a acelei decizii. Evident, astazi gîndesc cu totul altfel, dar ce sa fac? Naiva sau nu, a fost decizia mea si trebuie sa ma împac cu ea.

2. Nu ti-a fost frica de exmatriculare, stiind ca multi dintre conservatoristii care optau pentru muzica rock au avut de suferit?

Nu, eram prea copil sa-mi pun asemenea probleme. De fapt, am si fost exmatriculat o data, dar asta s-a întîmplat din vina mea si nu din alte motive. Tocmai intrasem la Conservator; eram deja în grupul Sfinx si m-am hotarît, daca tot sînt într-un asemenea grup, sa învat sa cînt la ghitara de-adevaratelea. Mi-am amenajat un pat în sala noastra de repetitie, n-am mai dat pe acasa si nici pe la Conservator; acolo dormeam, mîncam si tot timpul studiam la ghitara. Zi si noapte. Evident, dupa cîteva luni de absenta, m-au zburat afara din Conservator si am revenit dupa un an - dar între timp, cîntam la ghitara de-adevaratelea

3. Care au fost primele trupe românesti pe care le-ai "descoperit" si cum ti s-au parut la o prima auditie?

Prima trupa româneasca pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu stiu în ce masura era interesanta muzica lor, dar felul cum cînta Sandu Arion la ghitara era cu siguranta foarte interesant. Chiar si azi îl consider interesant. Urmatoarea trupa pe care-am ascultat-o a fost Olimpic 64 si am ramas un fan al lor pîna la desfiintarea grupului.

4. Bibi Ionescu declara cândva ca ai învatat ghitara în doar sase luni. Este adevarat?

Nu. Am învatat ghitara în doua saptamîni, prin corespondenta Hm... problema nu se pune asa simplu. Nu uita ca eu veneam de la Scoala de muzica, deci aveam o cu totul alta baza de plecare decît cineva care pleaca de la zero. E ca limbile straine: cu cît vorbesti mai multe, pe urmatoarea o înveti tot mai usor. Ceea ce însemnau sase luni pentru mine, nu era acelasi lucru cu ceea ce însemnau sase luni pentru cineva cu totul strain de meserie. Mai e adevarat si faptul ca am din nastere un anumit IQ - nu prea scazut - care de obicei ajuta si el în asemenea ocazii. Si mai depinde ce întelege fiecare prin "a învata". Daca e sa fiu cinstit, înca mai învat ghitara si acum; si sper sa n-o învat vreodata complet

5. Ce au însemnat pentru tine "experientele" Dacicus, Memphis si Carabus?

Foarte mult. Erau primele mele trupe. Erau primele mele semne de independenta. Ele m-au format uman. Cu multi dintre fostii mei colegi din aceste trupe sînt si acum prieten, dupa atîtia ani. Cînd am intrat la Dacicus, stiam doua acorduri, Mi major si La major - si nu aveam o ghitara proprie. Tot în acel timp, am fost luat "cu forta" de marele Micu Lazarovici, profesorul de ghitara al celebrului Alecu Radulescu, si dus într-un studio de imprimare, dupa principiul "dar o sa fac eu fata, nea Micule?"-"Ai de ales: sau faci fata, sau te zbor afara". N-am avut prea mult de ales, a trebuit sa fac fata. Aceea a fost prima mea imprimare ca ghitarist. Cum vezi, acele "experiente" au însemnat enorm pentru mine. Acel gentleman, Micu Lazarovici, a refuzat sa-mi dea vreo lectie de ghitara, dar m-a dus în studio, în "groapa cu lei". Asa erau oamenii pe vremea mea.

6. Ce "scule" foloseai la vremea respectiva si cum au evoluat ele în timp?

Foloseam scule foarte proaste, si ele au evoluat în timp devenind mai bune Eu eram un copil foarte sarac. Foarte, foarte sarac. Prima mea - absolut a mea - ghitara mi-am facut-o cu mîna mea - evident, ajutat de Bibi Ionescu care mai facuse asemenea obiecte. Cu timpul, am început sa avem instrumente mai bune. Le-am platit în sînge, ca toti ceilalti din acele vremi. Mi-amintesc de un noroc unic: la un moment dat, pe la începuturi, am fost angajati sa cîntam la un party la Ambasada USA - si cînd a venit momentul discutiilor financiare, i-am spus jenati ambasadorului: noi nu vrem bani, dar n-ar putea el sa ne ajute sa ne procuram un difuzor de bass? Ambasadorul era om de cuvînt: ne-a ajutat. Peste o luna, aveam în mîna un loudspeaker JBL, nou-nout si stralucitor. A fost primul nostru difuzor profesional. Am cîntat toata trupa, 7 oameni, pentru un difuzor. Asa erau timpurile pe vremea mea.

7. Cum ai gasit Sfinx-ul atât la primul, cât si la cel de-al doilea "contact" cu el?

Hm... n-am lipsit din Sfinx decît o scurta perioada, deci n-am avut cum sa-i gasesc schimbati prea tare.

8. Ce anume te-a determinat sa devii muzician rock profesionist si sa renunti la cariera de violonist?

Cum am mai spus, în naivitatea mea, alegerea era serioasa si a fost facuta din motive artistice. Îmi cautam propria identitate. La acel moment credeam ca în muzica rock exista un anume adevar si o anume viata, pe care nu le mai gaseam - sau credeam ca nu le mai gasesc - în muzica simfonica. Între timp, gîndesc cu totul altfel, dar pe atunci asa credeam.

9. Care dintre muzicienii afirmati în rock-ul românesc în anii '60 - '70 te-au impresionat în mod deosebit?

Greu de spus. În Bucuresti, toti eram de fapt o "gasca", ne cunosteam, unii eram colegi - asa ca nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic si eram martor la nasterea ideilor lor, cum si ei erau martori la nasterea ideilor mele. Învatam unii de la altii. Era ceva obisnuit sa treci pe la prieteni pe la repetitie, ca sa dai buna ziua si sa mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte orase, cu siguranta am fost impresionat de Ovidiu Lipan si de grupul Chromatic din Cluj.

10. Consideri ca în alte conditii politice muzica rock din România ar fi avut mai multe sanse de afirmare pe plan international?

Nu. Dar nu va faceti sînge rau despre asta. A fi "afirmat pe plan international" nu e nici pe departe o chestie asa importanta. Si daca e sa fac o prezicere: daca vreodata o trupa româneasca se va "afirma pe plan international", asta nu se va întîmpla deoarece ei cînta extraordinar sau au cîntece extraordinare. Se va întîmpla din motive care n-au de-a face cu muzica.