Yes

Considerat de multi critici, pe buna dreptate, ca fiind cel mai important nume al rock-ului progresiv simfonic, cvintetul a luat nastere in iunie 1968, cand, intr-un club din cartierul londonez Soho, Jon Anderson (nascut pe 25.10.1944 in Accrington), Chris Squire (nascut pe 4.03.1948 in Londra) si chitaristul Peter Banks, toti trei fosti membri in grupurile The Sin si Warriors, i-au intalnit pe clapetistul Tony Kaye si pe Bill Bruford (nascut pe 17.05.1948, 1950 dupa alte surse), ultimul fost membru in cunoscutul grup de blues Savoy Brown. Primul eveniment important din viata formatiei a fost concertul de adio al celebrului grup Cream din 26 noiembrie 1968, sustinut in faimoasa Royal Albert Hall, la care proaspatul Yes a cantat in deschidere. Anul 1969 va fi plin de satisfactii. In luna februarie vor intreprinde un turneu in Irlanda, alaturi de Janis Joplin, pentru ca in vara sa apara la Festivalul de la Amougies din Franta si sa concerteze in fata a 2 500 de spectatori in sala Olympia din Paris. La intoarcerea in Londra, Yes vor semna un contract, devenit istoric, cu renumita casa de discuri Atlantic, unde in noiembrie vor edita albumul omonim de debut. Lansarea a fost urmata de un scurt turneu in Germania, la Munchen si Hamburg, stiut fiind faptul ca majoritatea trupelor britanice, incepand cu Beatles, au fost foarte bine primite in tara lui Goethe.

Intrarea in anul 1970 se produce cu un grandios concert la aceeasi Royal Albert Hall, cand, pe 7 februarie, Yes si Nice vor fi aclamati de peste 8 000 de fani. In august, Yes intra in studiourile Advision din Londra, unde, sub comanda inginerului de sunet Eddie Offord, vor realiza „Time And A Word", cel de-al doilea LP. Peste doar o luna, Steve Howe (nascut pe 8.04.1947, 1948 dupa alte surse), fost membru in Tomorrow, il va inlocui pe Banks, acesta formand in 1972 grupul Flash. Mult mai bine primit decat albumul de debut, „Time And A Word" a atins o cifra de vanzari de peste 600 000 de copii in cursul anului 1970. Si anul 1971 va fi unul plin de succese. In primele trei luni sustin un concert, tot istoric, la Palatul Sporturilor din Paris, urmat de un turneu nord-american alaturi de celebrii Iron Butterfly. In luna aprilie vor iesi pe piata cu cea de-a treia productie discografica: „The Yes Album", disc ce va fi declarat albumul anului in Anglia si le va aduce consacrarea binemeritata peste ocean.

In luna august, dupa turneul britanic de promovare a noului album, Tony Kaye paraseste grupul - pentru a forma Badger, alaturi de Roy Dyke -, fiind inlocuit de un adevarat magician al clapelor, poliinstrumentistul Rick Wakeman (ex Strawbs; nascut pe 18.05.1949 la Londra, dupa alte surse data nasterii este 1.08.1948). Apreciat profesor de muzica - cu studii la Royal Conservatory Of Art - si muzician de studio, Rick canta de la varsta de 14 ani, talentul sau incontestabil facandu-i loc in grupul Strawbs la doar 20 de ani. In ultima luna a anului 1971, Yes vor inregistra „una dintre primele capodopere ale rock-ului progresiv simfonic", cum a fost catalogat „Fragile", al patrulea long play al grupului, disc pe care influenta lui Wakeman este evidenta. „Fragile" reprezinta in acelasi timp si inceputul unei lungi si fructuoase colaborari dintre Yes si renumitul artist plastic Roger Dean, a carui grafica stiintifico-fantastica va insoti imaginea copertilor viitoarelor productii discografice ale trupei. Si in anul 1972 succesul va fi partenerul celor cinci tineri londonezi. Dupa ce „Fragile" a atins locul 7 in topul britanic de albume si a urcat cu trei trepte mai sus in cel american, avand o cifra de vanzari de peste 1 milion de exemplare, pe 15 februarie, Yes va incepe cel de-al treilea turneu nord-american. Turneul a inclus mai mult de 50 de concerte, sustinute in 40 de orase, in fata a peste 800 000 de fani. Intorsi in Anglia, Anderson&Co. vor realiza in luna august „Close To The Edge", un alt album-concept, dominat de cele doua suite senzationale: cea omonima si „And You And I". La doar cateva zile dupa aparitia discului, Bruford pleaca la King Crimson, pentru a se alatura lui Robert Fripp si John Wetton, locul sau in Yes fiind luat de Alan White (nascut pe 14.06.1949 in Pelton). Un tenace si talentat percutionist de studio, White a cantat alaturi de multe nume de marca ale rock-ului britanic: Joe Cocker, Chris Stainton, John Lennon si Ginger Baker. La sfarsitul anului 1972, „Close To The Edge" atingea locul 4 in topul de albume din Marea Britanie, fiind vandut in aproape 2 milioane de copii.

In luna februarie a anului 1973, Wakeman isi lanseaza albumul solo „The Six Wives Of Henry VIII", disc pe care apar ca invitati Squire, Howe, White si Bruford si care contine sase piese cu numele sotiilor fostului monarh englez. In luna mai va fi editat „Yessongs", un triplu album - realizare foarte indrazneata pentru acele vremuri! - ce contine material live inregistrat in timpul turneului american din primavara anului 1972. Tot in 1973, dar in noiembrie, va aparea o alta capodopera: dublul album „Tales From Topographic Oceans", creatie conceptuala in patru parti, reprezentand in acelasi timp primul „Disc de Aur" obtinut de cei cinci si confirmand, de ambele parti ale Atlanticului, adevaratul fenomen Yes. Pe 18 februarie 1974, grupul sustine doua concerte la New York, in binecunoscuta Madison Square Garden, fiind aplaudati minute in sir la scena deschisa de cei peste 18 000 de spectatori. Peste doar trei luni, Wakeman editeaza cel de-al doilea album solo - „Journey To The Centre Of The Earth" - inspirat de romanul cu acelasi titlu al lui Jules Verne. Dupa acest moment, pe 8 iunie isi anunta plecarea din grup, fiind inlocuit de elvetianul Patrick Moraz (ex Refugee; nascut pe 24.06.1948 la Morges). Prin aparitia - in luna noiembrie a anului 1974 - a senzationalului album „Relayer", Moraz se dovedeste a fi un inlocuitor pe masura al lui Wakeman, cu atat mai mult cu cat rolul instrumentelor cu claviaturi este primordial in partitura unor superbe creatii precum „The Gates Of Delirium" si „Sound Chaser". 1975 este un an mai linistit, marcat doar de aparitia unor albume solo ale membrilor trupei - „Beginnings" al lui Steve Howe si extraordinarul „Fish Out Of Water" semnat de Squire, alaturi de care apar ca invitati Bruford, Moraz, saxofonistul Mell Collins (ex King Crimson) si Jimmy Hasting la flaut (fost membru in Caravan). Trebuie remarcat faptul ca pe acest din urma album partitura vocala este sustinuta integral de Squire, piesele-concept „Silently Falling" si „Safe (Canon Song)" dovedind clar calitatile sale interpretative. Tot in acest an Wakeman editeaza doua long play-uri: „Myths And Legends Of King Arthur And The Knights Of The Round Table" si „Lisztomania", acesta din urma constituind coloana sonora a filmului cu acelasi titlu realizat de celebrul regizor britanic Ken Russell. In luna martie a anului 1976 este randul lui White sa-si editeze propriul album - „Ramshackled", urmat la patru luni de Jon Anderson cu „Olias Of Sunhillow", o noua opera de exceptie a anilor '70. Coperta - semnata de acelasi Roger Dean - a fost considerata cea mai frumoasa creatie vizuala a anului, iar piese precum „Ocean Song" sau „Moon Ra" ne duc cu gandul la frumoasele „Heart Of The Sunrise", „Siberian Khatru" si „And You And I". Ca invitati pe acest album nu pot sa nu-i remarc pe Howe, White, Moraz, Squire si... Vangelis, cunoscutul muzician grec cu care Jon va incepe o colaborare foarte stransa. In noiembrie 1976 Moraz va pleca, fiind inlocuit de acelasi Rick Wakeman.

Dupa doi ani de tacere, Yes va edita, in luna iulie a anului 1977, „Going For The One", creatie ce va ramane timp de doua saptamani pe primul loc al topului britanic de albume. Peste doar doua luni, grupul va sustine o saptamana de concerte in New York, New Haven si Boston, fiind ovationati la scena deschisa de zeci de mii de fani. Wakeman se dovedeste din nou foarte prolific, reusind editarea a doua noi albume solo: „White Rock" si „Criminal Record", cel din urma cu sprijinul lui Squire si al lui White. Anul 1978 va fi unul linistit, singurul eveniment constituindu-l aparitia in septembrie a albumului „Tormato", care, desi a fost foarte bine primit de critica de specialitate si a atins o cifra de vanzari de peste 1 milion de exemplare, arata o evidenta „diluare" a creativitatii grupului, dublata de o inclinatie spre sonoritati mult mai comerciale. Doua noi albume de interpret vor mai aparea in anul 1979: „Rhapsodies", un dublu LP semnat de Wakeman, si „Steve Howe Album", ambele suferind de aceleasi simptome ca si in cazul „Tormato".

1980 va fi un an dramatic pentru Yes, cu un deznodamant total neasteptat. Dupa ce in februarie editeaza „Short Stories", alaturi de Vangelis, Anderson impreuna cu Wakeman parasesc grupul, fara nici o explicatie, luandu-i pe ceilalti pe nepregatite. Salvarea va veni de la un grup obscur - The Buggles - ai caror membri, Trevor Horn (solist vocal) si Geoff Downes (claviaturi), se vor alatura celor trei membri ramasi, si astfel, dupa doar trei luni, Yes va realiza „Drama", primul - si singurul de altfel - album fara Jon Anderson. Chiar si asa, au fost primiti regeste in cadrul celor trei concerte sustinute pe 4-6 septembrie la Madison Square Garden in New York. In noiembrie acelasi an Anderson realizeaza „Song Of Seven". Pe 18 aprilie 1981, la cinci luni dupa aparitia dublului album live „Yesshows" - disc ce contine material inregistrat in cursul concertelor sustinute in Olanda, Anglia, Germania si SUA intre august 1976 si octombrie 1978 -, Howe, White si Squire anuntau oficial destramarea grupului. In luna iulie a aceluiasi an, Anderson si Vangelis vor edita „The Friends Of Mr. Cairo", iar Wakeman - „1984".

In luna martie a anului 1982, Howe, alaturi de Downes, formeaza Asia, un supergrup ce-i includea pe John Wetton (ex Family, King Crimson, Uriah Heep si Wishbone Ash) - chitara bas, voce , si Carl Palmer (ex EL&P) - tobe. In septembrie, dupa ce Anderson realizase „Animation", Squire si White reformeaza Yes, aducandu-l pe tanarul chitarist sud-african Trevor Rabin si pe fostul membru fondator Tony Kaye.

Dupa cateva incercari nereusite cu Rabin ca solist vocal, cei patru membri reusesc sa-l convinga pe Anderson sa revina, si astfel, in luna noiembrie a anului 1983, va aparea albumul semnat Yes „90 125", titlul fiind luat dupa numarul de catalog al casei de discuri Atlantic. In luna ianuarie a anului 1984, „Owner Of A Lonely Heart", considerat cel mai bun videoclip al unui grup de rock progresiv, va atinge locul 1 in topul american de single-uri. Dupa o vara plina de concerte, sustinute in Europa si in Statele Unite, Yes va intra intr-o noua perioada de „liniste", intrerupta doar de decernarea premiului „Grammy" pentru piesa „Cinema" la sectiunea „Cea mai buna creatie de rock instrumental", in februarie 1985. La inceputul lunii decembrie a aceluiasi an va aparea „9012 Live: The Solos", un mini-album live incluzand material inregistrat in cadrul turneului canadian si german din anul 1984. Si tot in 1985, in ajunul sarbatorilor de Craciun, Anderson editeaza „3 Ships", un album ce include piese inedite ce alterneaza cu colinde.

In anul 1986, Steve Howe, alaturi de un alt mare chitarist, Steve Hackett (fost membru in Genesis), va edita in luna iulie „GTR", un album destul de interesant din punct de vedere interpretativ, care insa lasa mult de dorit la capitolul inspiratie. Anul 1987 va reprezenta un sfarsit apoteotic, odata cu aparitia catastrofalului album „Big Generator", un disc pe care daca nu ar scrie Yes, ai putea sa juri ca este scos de o trupa necunoscuta, ce se produce prin discoteci si baruri. In luna iunie a anului 1989, patru dintre cei cinci membri de baza ai grupului, Anderson, Bruford, Wakeman si Howe, se hotarasc sa editeze un disc, initial sub titulatura No, abandonata mai apoi, asa ca albumul va purta numele celor patru, fiind, atat din punct de vedere creativ, cat si interpretativ, cu mult deasupra aparitiilor discografice din ultimii 11 ani.

Dupa alti doi ani de tacere, in luna mai a anului 1991, Yes va reveni, in formula: Anderson, Wakeman, Squire si White, si va edita „Union", o adevarata revenire la muzica anilor '70. Vor urma alte lungi turnee in SUA, Canada si Japonia, iar pe plan discografic noi albume, mai mult sau mai putin reusite: „Talk" (1994), „Keys To Ascension" (1996), „Keys To Ascension 2" (1997), „Open Your Eyes" (1997), precum si „The Ladder" (1999), cea mai noua productie discografica Yes, album al carui turneu de promovare a inclus si tara noastra. La finele lui 2001 Yes au revenit cu ''Magnification'', album pe care in premiera nu este creditat nici un clapar, pe care apare o orchestra simfonica.