Dintre toţi muzicienii islandezi, a căror amprentă se recunoaşte uşor prin sunetele şi atmosfera parcă desprinse din altă lume faţă de cea a ascultătorului occidental, Bjork şi Sigur Rós au dat, fără îndoială, cele mai mari lovituri. Dacă despre Bjork este aproape imposibil să nu fi auzit, cei patru artişti care s-au hotărât să se numească Sigur Rós după numele surorii unuia dintre ei compun muzică mai degrabă de nişă. Art-rock o numesc unii, post-rock sunt de părere alţii, însă în afară de linia melodică şi de partea instrumentală, marca lor înregistrată a devenit vocea androgină a lui Jónsi Birgisson, expert într-ale falsetto-ului studiat.Piesele lor au ajuns până şi la urechile celor mai puţin interesaţi în arheologii de muzici „exotice“, fiind folosite pe mai multe coloane sonore, de la „Immortel (Ad Vitam)“, adaptarea după banda desenată a lui Enki Bilal, până la „Vanilla Sky“.
La sfârşitul lunii trecute, cei patru islandezi şi-au lansat cel de-al cincilea album - pe care unii îl numesc „discul cu nume imposibil de pronunţat“. Ce-i drept, titlul său este „Med sud i eyrum vid spilum endalaust“, a cărui traducere în engleză ar fi „With a buzz in our ears we play endlessly“. Dacă primele lor piese erau de-a dreptul „extraterestre“, începând din 2000, când au fost promovaţi masiv în Europa şi America de Nord, muzica lor a devenit din ce în ce mai melodioasă, păstrându-şi însă atmosfera poetică, greu traductibilă, care aproape că le-a transformat stilul într-un curent. Cu toate acestea, acest ultim disc, produs de EMI, aduce schimbări mai degrabă dezamăgitoare. Cei patru au fost oarecum „îmblânziţi“ de casele de discuri corporate, a intrat în circuitul de turnee şi contracte care i-a făcut ca, până la urmă, să se apropie din ce în ce mai mult de folk şi de pop, semănând pe alocuri cam mult cu Coldplay. Dacă ritmurile de pe discurile mai vechi - primul lor album, „Von“, a apărut în 1997 la un label islandez, următorul, „Good start“ (1999), a fost declarat cel mai bun album islandez al secolului trecut, cel de-al treilea disc, lansat în 2002, care le-a adus colaborări cu Radiohead, iar cel de-al patrulea, „Takk“ (2005), în care chitara îşi face simţită prezenţa din plin - erau construite după o logică specifică, ultimul lor material discografic se depărtează de atmosfera islandeză, apropiindu-se de cea occidentală. În timp ce prima lor perioadă este „hieroglifică“, piesele având puţine versuri, şi acelea în islandeză sau în „hopelandeză“, o limbă inventată, care-i dă ascultătorului libertatea de a-şi construi propriile poveşti, ultimul LP are o piesă în engleză.
În ciuda schimbărilor de stil impuse mai mult sau mai puţin de racordarea la industria muzicală „serioasă“, Sigur Rós rămâne una dintre legendele mitologiei construite în jurul Islandei, o ţară cu puţin peste 300.000 de locuitori, dar cu una dintre cele mai originale culturi. Şi, în ciuda trecerii înspre mainstream, cei patru continuă să aibă strategii de marketing personalizate: dacă anul trecut au susţinut o serie de concerte neanunţate în Islanda, în urma cărora a rezultat documentarul „Heima“, în 2008 albumul a putut fi ascultat gratuit, înainte de lansare, pe Last.fm, dar şi pe site-ul trupei. Sursa: cotidianul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu